JULIAN ASSANGE MENDAX

Julian, cel mai periculos ziarist din lume. A publicat în 3 ani, cât Washington Post în 30

Cunoscându-l pe Mendax

La pagina 168 a Cărții Recordurilor din 2002 apare, fără poză, Commodore 64. După denumirea sa prietenoasă, C64, este unul dintre cele mai bine vândute computere personale ale tuturor timpurilor. În anii 80, aproximativ 30 milioane de oameni dețineau unul. Printre ei, și Mendax. Îl primise cadou de la mama sa când avea 16 ani.

Cu doi sau trei ani în urmă se mutaseră, a nu-știu-câta oară, dar acum chiar  vis-a-vis de un magazin de electronice, pe care Mendax îl frecventa des, lucrând la un astfel de C64 și dezvoltându-și pasiunea pentru intimitățile infromaticii. Cel mai probabil, nici măcar tânăra sa mamă n-a intuit, cum investiția de cca. 700 $ avea să schimbe cursul istoriei.

În latină, mendax provine de la mentior – a minți, a înșela și ax – înclinat spre.

Mai târziu, tânărul obsedat de calculatoare a făcut cercetări pentru prima sa carte „Underground: Tales of Hacking, Madness and Obsession on the Electronic Frontier”, alegând pentru ea epigraful lui Oscar Wilde: „Omul este cel mai puțin el însuși, atunci când vorbește în numele său. Dă-i o mască și-ți va spune adevărul.”

Publicată în 1997, aceasta avea să fie prima carte despre hacking apărută în Australia, și printre primele din lume.

Julian Assange - Melbourne,1995

Julian Assange – Melbourne, Australia, 1995

Mendax a fost una din măștile lui Julian Paul Assange. Era avatarul unui puști australian de geniu, autodidact, care, la doar 17 ani, spărgea sistemele informatice ale NASA  și Armatei Americane.

Assange ȘI „International Subversives”. CĂZUT la 20 de ani

Prin anii 88 – 89, pe când InterNet-ul se insinua timid în viețile noastre, Mendax (pe numele său real Julian Paul Assange) împreună cu Trax și Prime Suspect, alți doi hackeri, se insinuau și ei drept „International Subversives” sau „Legiunea”, un grup care milita pentru libertate și intimitate în mediul online.

Prin atacul nerevendicat, din anul 1989, executat asupra NASA, tinerii au infectat sistemul agenției spațiale americane cu așa-numitul virus WANK – primul virus important din istorie, cu mesaj politic.

WANK, acronimul pentru „Worms Against Nuclear Killers” (Viruși Împotriva Ucigașilor Nucleari), a fost propagat cu doar câteva zile înainte de lansarea rachetei Galileo spre gigantica Jupiter, o acțiune etichetată drept „ani-nucleară”. În această perioadă, în statul Florida aveau loc proteste împotriva folosirii modulelor energetice bazate pe plutoniu, care, dacă ar fi explodat, ar fi ucis o mare parte din rezidenții Floridei.

W.A.N.K

W.A.N.K

Ani mai târziu, Assange avea să lase de înțeles că prin transmiterea virusului au încercat sabotarea programului de lansare a rachetei. Pentru moment lansarea a fost amânată, dar în final, NASA a reușit trimiterea Galileo spre cea mai mare  planetă a Sistemului nostru solar.

Încă din aprilie 1990, având acces la baza de date MilNet (rețeaua informatică a armatei Americane),  Assange a început să colecteze date secrete privind operațiunile militare din Orientul Mijlociu. Știa, deci, că Statele Unite detașează trupe pentru antrenamente în Arabia Saudită. Era vorba despre pregătirea viitoarelor operațiuni Desert Shield și Desert Storm, declanșate de SUA  împotriva Irakului, ca parte a Primului Război din Golf.

Accesul la baza de date MilNet (Centrul de Coordonare a Securității al Pentagonului) era o problemă deosebit de sensibilă, și ținea de siguranța națională a Americii. Conform afirmațiilor lui Assange, informațiile cuprinse aici demonstrau, fără echivoc, că americanii puteau estima, anterior atacurilor asupra țintelor prestabilite, numărul victimelor civile, inclusiv numărul femeilor și al copiilor care urmau să fie uciși.

Un an mai târziu, The „International Subversives” au penetrat și sistemul Nortel – compania națională de comunicații a Canadei. Momentul a fost unul important și semnificativ, deoarece, în urma acestui atac, autoritățile au pornit pe urmele celor trei.

Astfel, presate de SUA, forțele Poliției Federale din Melbourne au inițiat atunci unitatea specială „Weather” sau „Operațiunea Vremea”, dotându-se, în premieră, cu computere și angajând primii specialiști în tehnologia informației și a comunicațiilor (IT&C cum spunem noi astăzi).

Julian și fiul său Daniel - începutul anilor '90

Julian și fiul său Daniel – începutul anilor ’90

Neîncrezători în capacitatea anchetatorilor din Melbourne de a soluționa în timp util cazul, americanii au detașat în Australia mai mulți angajați din cadrul FBI, sprijiniți, conform speculațiilor, și de personal CIA.

Dar, prin aceea că penetraseră sistemul informatic al forțelor locale de poliție, hackerii au știu din timp că investigatorii sunt pe urmele lor, reușind să rămână „invizibili” timp de aproape un an de zile.

Așa au devenit, în perioada 1989-1990, Mendax, Trax și Prime Suspect, cei trei băieți cu pseudonime alese dintr-o revistă de aventuri pentru copii, cei mai căutați hackeri de pe glob. 

La început, federalii au pus sub supraveghere câteva sute de persoane din Melbourne și împrejurimi, bănuite de hacking. Apoi, prin eliminare, au ajuns la Trax. Presat să spună tot ce știe, acesta a pledat vinovat. După el, a urmat Prime Suspect, care a devenit martorul principal al acuzării împotriva lui Assange (ultimul prins).

Așa se face că, în octombrie 1991, poliția a efectuat o percheziție la locuința lui Assange, găsindu-l într-o stare mentală deosebit de proastă. Se spune că era la limita colapsului psihic, necazurile sale venind din două direcții.

În primul rând, Assange știa că este urmărit, și înțelegea foarte bine că-l așteaptă pușcăria. În al doilea rând, cu câteva luni înainte, tânara sa soție, Teresa (pseudonim Electra), în vârstă de 16 ani, pe care o cunoscuse în cadrul unui program pentru copii supradotați, îl părăsise, luându-l cu ea și pe Daniel, singurul lor copil.

Lângă computerul lui Assange, investigatorii au găsit împrăștiate mai multe dischete, care dovedeau acțiunile sale de hacking. În urma descinderii, tânărul a fost reținut de către poliție și anchetat pentru 31 de infracțiuni informatice. Ulterior, pentru o scurtă perioadă de timp, a fost internat în spital, fiind tratat pentru „depresie profundă și accese de furie”, urmând să afirme că anul 1992 a fost „cel mai greu” din viața sa.

PRIMA CONDAMNARE. O casă nu este, întotdeauna, Acasă…

În ciuda anchetei sofisticate, procuratura australiană a formulat primele acuzații oficiale tocmai în iulie 1994, dosarul lui Assange fiind analizat de instanță, doi ani mai târziu, în decembrie 1996.

Judecătorii au decis să-i aplice tânărului doar o amendă de 2100 USD, și să-l elibereze pentru bună purtare. Președintele completului de judecată a menționat în motivarea sa, că Julian ar fi executat toți cei 10 ani de închisoare, în cazul în care, el și mama lui nu ar fi fost obligați să îndure acea existență romantică”.

Despre ce „existență Romantică” era vorba?

Înainte de toate, definițiile clasice ale anarhismului surprind două caracteristici principale: opunerea față de formele de autoritate coercitivă, și generarea de idei, adesea contradictorii. Mai mult, utilizarea tehnologiilor descentralizate, cum ar fi, spre exemplu, internetul, cyber-securitatea și colectivele de afinitate (acelea care se formează cumva informal, în jurul unui interes comun, mai degrabă decât în scop comercial) sunt doar trei dintre practicile cu care ne-au obișnuit grupările anarhice.

Judecând, deci, după instituțiile vizate de „International Subversives” încă de la bun început, forma de organizare și mediul ales pentru exprimarea nemulțumirilor, înclinațiile către anarhism ale lui Julian Assange încep și ele să capete contur.

Dar, de aici și până la a explica „existența romantică” pe care Julian și mama sa o încercaseră ani la rând, e cale mai lungă. Asemănarea între anarhiști și romantici pe care o pot surprinde la acest moment este emoția pasională ca vector director al acțiunilor amândurora. Urmărind, însă, evoluția lui Assange, reușim, în cele din urmă, să deslușim mesajul judecătorului.

A fost înscris la 37 de școli diferite

În procesul din 1996, Paul Galbally, avocatul lui Assange, a ținut să prezinte, în apărarea-i, câteva detalii din copilăria hacker-ului.

Julian Assange

Julian Assange – – Melbourne, Australia, 1995

Așa s-a aflat că, alături de mama sa, Assange a dus un trai de nomad, până la vârsta de 15 ani fiind înscris la 12 școli diferite. În anul 2006, hackerul avea să revină personal asupra acestei susțineri cu amendamentul că a frecventat 37 de școli, nu doar 12. Pentru a explica, el a oferit următoarele detalii:

„Având în vedere că mama mea urma să-mi fie martor în proces, și pentru că nu-și putea aminti cu exactitate decât acele școli în care am petrecut mai mult timp, am decis să menționăm doar 12, pentru a fi siguri. Numărul 37 include și acele școli în care am fost chiar și pentru o singură zi.”

Experiența arestului și procesul care a urmat în 1996 i-au conturat caracterul și viziunea despre politică. Pe 17 iulie 2006, Assange scria pe blogul său:

„Cartea despre care pot spune că m-a captivat este „Primul Cerc” de Soljenițîn. Să cazi la tine acasă este tovărășia celor persecutați, și de fapt, polimat într-un lagăr de muncă Stalinist. Cât de aproapiate sunt toate acestea cu propria mea experiență!…

Atunci când ești tânăr, cercetarea penală îți definește o experință de vârf. Să cunoști statul pentru ceea ce este cu adevărat! Să poți vedea prin acea spoială de jurământ educat, să nu crezi în el, dar totuși să-l urmezi cu inima.

Adevărata cunoaștere începe doar cu bocancul în ușă. Atunci când se aude o voce distantă care strigă „să se ridice inculpatul”,  iar  tu ești singurul care se află în picioare.”

nu toate casele adăpostesc familii…

Când avea în jur de 17 ani, Christine Hawkins, mama lui Julian, și-a părăsit locuința din Queensland pentru a se muta la Sydney. Era perioada anilor ’70. Aveau loc numeroase mișcări împotriva războiului din Vietnam, determinând, astfel, instalarea unei noi culturi în statele vestice.

Christine s-a îndrăgostit de John Shipton, activist anti-război și constructor. Împreună, au avut un singur copil, pe Julian, născut pe 3 iulie 1971, în Townsville, Australia. Relația n-a durat prea mult: Christine l-a părăsit pe Shipton înainte de nașterea lui Julian, motiv pentru care Assange avea să-și cunoască tatăl biologic abia la vârsta de 25 de ani.

Un an mai târziu, Christine s-a căsătorit cu Brett Assange, regizor de teatru și membru a ceea ce astăzi numim mișcarea anti-cultură (un fenomen cultural anticonstituțional, care s-a dezvoltat, între mijlocul anilor 60 și mijlocul anilor 70, pornind, în principal, din zona occidentală; a inclus, drept subculturi, mișcarea boemiană și pe cea hipiotă).

La început, cei trei au călătorit împreună cu teatrul, iar după un timp, s-au stabilit pe insula Magnetic. Julian a zugrăvit acea perioadă într-un decor idilic, aproape romantic.

„În majoritatea timpului, eram Tom Sawyer. Aveam propriul meu cal. Mi-am construit propria plută. Mă aruncam printre arbori, și foloseam tuneluri.”

Ani mai târziu, după ce căpătase deja notorietate, Julian avea să spună că tatăl său vitreg fusese „un tip decent, dar și un alcoolic.”

Pe când el avea 8 – 9 ani, Christine și Brett și-au separat destinele, mama sa începând o nouă relație cu Leif Meynell.

Julian Assange și cățelul său Possum

Julian Assange și cățelul său Possum

Familia nevăzută, neauzită, necunoscută

Despre noul său tată, Leif Meynell (sau Leif Hamilton), Julian a povestit că era un „manipulator și un psihopat violent” – trăsături de caracter, care, împreună cu numele Hamilton, erau reziduurile apartenenței individului la secta „The Family”.

„The Family” a fost un experiment social cu iz de cult religios, un amestec stângaci de creștinism, hinduism și alte religii occidentale, ridicând, bineînțeles, pretenții de adevăr spiritual.

A pornit în Statele Unite, pe la jumătatea anilor 60, la inițiativa lui David Brandt Berg, cunoscut și ca „Moses David.” În Australia, însă, a fost lansat de profesoara de Yoga, Anne Hamilton-Byrne. Aceasta, împreună cu Prof. Raynor Johnson, specializat în fizică și parapsihologie la Universitatea din Melbourne, au înfiat prin proceduri aparent legale, 28 de copii cărora le-au fabricat ulterior documente de naștere false.

Copiii erau învățați că Anne este mama lor biologică, dar și reîncarnarea lui Iisus Hristos. Primeau, după ea, numele de Hamilton.  Astfel, și Lief Meynell, a devenit un Hamilton în toată regula.

Anne Hamilton - Byrne

Anne Hamilton – Byrne

Ei purtau haine aproape identice, aveau părul lung și vopsit blond. Erau bătuți, înfometați, ținuți în camere de izolare, adesea „tratați” cu medicație psihiatrică și drogați sistematic cu LSD-25. La 14 ani, copiii acestei „frății a capetelor albe” treceau printr-un ritual de inițiere, închiși într-o cameră întunecată și fiind supuși unor proceduri de spălare a creierului și manipulare mentală.

The Family

The Family

Conform dezvăluirilor Sarei Hamilton – Byrne, crescută în interiorul sectei, motto-ul „The Family” era „nevăzută, neauzită, necunoscută”, cel mai probabil din cauza izolării sociale și uniformizării aspectului copiilor din grup.

Sarah a și lansat, la 1 mai 1995, cartea intitulată „Unseen, Unheard, Unknown”, în care își povestește experiența din cadrul grupului.

The Family

The Family

Secta și-a făcut simțită prezența și-n România, după 1989, sub diverse denumiri precum: „Copiii Lui Dumnezeu”, „Familia” sau „The Family International.” Situația n-a trecut neobservată, activitățile „Familiei” fiind supravegheată sistematic de Serviciul Român de Informații (proaspăt reformat, după trecerea de la totalitarism la democrație).

Leif, individul alături de care au trăit, Julian și mama sa, timp de cel puțin 3 ani, între 1979 și 1983, era unul dintre copiii înfiați de „mesianica” Anne Hamilton-Byrne, și crescut în secta „The Family.”

Din acest punct de vedere, nimeni nu constestă faptul că Julian Assange, însuși, a făcut parte din experimentul numit „Familia”. Singura dispută este, însă, legată de perioada pe care acesta a petrecut-o în cadrul sectei. Sunt fie 3 ani, aceasta fiind perioada minimă, confirmată și de Assange, fie chiar 7 ani, adică până în 1987, atunci când, poliția federală a statului Victoria, Australia a demarat pentru prima dată acțiuni pentru dizolvare sectei.

Se spune că și Assange ar fi pus umărul la deconspirarea „The Family” prin trimiterea unor note anonime (cu informații precise) poliției australiene.

A fost „The Family” o ARIPĂ a „MK-Ultra Project”?

Un ochi ceva mai iscoditor, ar putea sesiza asemănări între tehnicile aplicate de fondatorii „The Family” și metodele folosite de Agenția Centrală de Informații (CIA) în cadrul programului „MKUltra”.

MK Ultra a fost un proiect secret, inițiat prin intermediul Oficiul de Informații Științifice al CIA, în 1950. A fost, apoi, modificat, i-a fost redus domeniul de aplicare, a fost recalibrat și, în cele din urmă, sistat oficial, în 1973.

Administrarea mascată de medicamente sau LSD, privarea senzorială, izolarea, abuzul sexual sau diferite forme de tortură, toate au fost aplicate în cadrul sectei „The Family”. Coincidența face ca ele să apară, punct cu punct, și-n „manualele” operațiunii MKUltra. Poate fi, oare, mai mult decât o simplă coincidență?

Pornind de la aceste informații, diverși promotori ai Teoriei Conspirației, au ajuns rapid la concluzia – pripită, spun eu – că secta „The Family” a fost, de fapt, o extensie a programului MKUltra, CIA scalându-l, astfel, la nivelul întreagii planete, sau măcar acolo unde s-a putut.

Așa s-ar explica, de exemplu, și fabuloasa avere deținută de Anne Hamilton-Byrne, estimată de autoritățile australiene la finalul anilor ’80 la cca. 50 milioane USD. Sau faptul că, după ce în 1987, poliția australiană a destrămat secta, Anne n-a fost condamnată, ci doar obligată să achite daune morale de natură civilă foștilor copii torturați în captivitate.

Aceste argumente, care leagă cel puțin aparent existența The Family de proiectul MKUltra, nu țin cont de faptul că, această sectă, a avut încă din prima clipă și o componentă economică de natură imobiliară. Adepții erau încurajați să-și lase bunurile în administrarea „mamei lor” Anne Hamilton-Byrne, care a reușit astfel să-și adune fabuloasa avere.

Assange transformat în „OMUL CIA” prin expunerea la MKUltra?

Este, deci, lesne de înțeles de unde a apărut și ipoteza că Julian Assange ar fi fost agent CIA, sau un produs al programului MKUltra prin care agenția americană l-ar fi transformat pe tânarul rebel într-un „guru” al computerelor.

După ce poliția din Victoria a reușit destrămarea „The Family”, în perioada 1987 – 1990, Julian împreună cu mama și fratele său mai mic, s-au mutat la periferia orașului Melbourne, locuind în orașul Emerald și, ulterior, în Tecoma.

Ceea ce-mi pare aproape amuzant este că MKUltra pare o tactică anti-anarhică. Sau, mai degrabă, anti-anarhistă. Aceasta pentru că practicile de control al minții și spălare pe creier tind să aibă singurul scop de a unifromiza și limita ideile, modele de gândire și comportamentele maselor, facilitând, astfel, implementarea modelelor ierarhice care oprimă.

Accentuând practica în defavoarea teoriei, programele precum MKUltra au fost construite în așa fel încât metodele folosite în cadrul lor să devină un fel de scop în sine. Obiectivul principal era acela de a modela tipare de caractere și nu cel de a deprinde comportamente noi, care, ulterior, ar fi putut fi contestate ori dezvățate.

Același lucru s-a întâmplat și pe parcursul tranziției de la anarhismul clasic la cel modern. Din cauza lipsei de rezultate concrete și sustenabile, anarhismul modern propune drept alternativă socială o rețea orizontală, de grupări de afiliere, care se auto-guvernează. Cumva pe principiul „lucrăm cu materialul clientului”, această tactică-scop pare, mai degrabă, un soi de ignorare a statului și a capitalismului, decât o provocare a acestora.

Tot pe un astfel de sistem pare să fi mers și Julian Assange, încercând să se afilieze la diverse grupuri mai mult sau mai puțin formale. Un exemplu este mini-colectivul împreună cu care a lucrat la primul său program de criptare, iar un altul, bine-cunoscuta grupare Cypherpunks, pe care a părăsit-o în 2002. 

CĂDEREA ZIDULUI, ȘI NOUA ORDINE

Schimbările profunde ale lui 1989, momentul prăbușirii Zidului Berlinului, înlăturarea de la putere a dictaturilor din Europa de Est, toate acestea au avut un puternic ecou în Australia, acolo unde Julian urmărea atent reconfigurarea ordinii mondiale.

Căderea Zidului Berlinului – 9 Noiembrie 1989 – The Guardian

Vedea totuși terminarea Războiului Rece cu scepticism. Pentru el, prăbușirea Zidului a reprezentat victoria sovieticilor împotriva Vestului, și nu invers, așa cum mulți sunt încă tentanți să susțină.

„Murutukku” – primul program de criptare „by J.ASSANGE”

Julian cosidera impardonabilă situația prin care trecuse în 1990, atunci când neglijența în propriile activități de hacking l-a aruncat în plasa investigatorilor.

Pentru a nu repeta istoria, el și-a propus realizarea celui mai bun program informatic de criptare a datelor. Și astfel, până la finalul lui 1997, împreună cu prietenii săi, Suelette Dreyfus și Ralf Weinmann, au croit soft-ul Rubberhose, despre care spunea că este o bucată de „criptare negabilă”.

Ideea programului este pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă: atunci când nu dorești ca datele pe care le ai stocate pe un hard disk să fie descoperite, de exemplu, la o eventuală percheziție informatică, un astfel de soft umple, acoperă tot spațiul rămas liber cu date false, criptate, pe care le amestecă.

Pentru a ajunge la informațiile reale, ascunse, utilizatorul are nevoie de o hartă, cu ajutorul căreia să descopere, pe hard disk, datele ascunse sub noianul de informații false. Harta nu funcționează de la sine, ci este asigurată la rândul ei de o parolă.

În lipsa hărții, și a codului de acces la aceasta, datele rămân ascunse, fiind amestecate, aparent fără o logică, într-un imens ansamblu de informații false și fără noimă.

Atunci când a fost gata, Rubberhose funcționa satisfăcător, dar Julian nu se putea decide asupra denumirii lui. Într-un final, după ce a trecut în revistă mitologia greacă, pe cea romană, pesimismul moral al lui David Hume, departamentul de istorie de la Princeton, Sigmund Freud, Capul Medusei cu complexul castrării, și puțin Budism Zen, la sugestia unui prieten suedez, pasionat de mitologia antică, a ales ca programul său să fie numit „MURUTUKKU”, după numele Zeului Sumerian „maestru în arta securității”.

„Cypherpunks” – o nouă Legiune, pentru o nouă Societate

Julian s-a alăturat, apoi, mișcării Cypherpunks, inițiată spre finalul anului 1992, în urma unei întâlniri care a avut loc la San Francisco. Era un fel de club select al specialiștilor în programare, criptare, și-n general, cam tot ce ținea de tehnologie.

Fondatorul mișcării este Eric Hughes, un matematician sclipitor, iar printre membri grupului se numărau și Timothy C. May, fostul coordonator științific al companiei Intel, și John Gilmore, cercetător în domeniul computării, fost angajat #5 la Sun Microsystems, și cofondator al organizației Electronic Frontier Foundation.

Legiunea

Legiunea

Filosofia Legiunii Cypherpunks pornea bazal de la întrebările: Va folosi statul, în Era Internetului, noile mijloace tehnologice de supraveghere pentru a sugruma libertățile individuale? sau Vor exista persoane autonome care să pulverizeze puterea statală, cu ajutorul noilor arme cibernetice?

Acești cripto-anarhiști se ocupau, de regulă, cu scrierea de programe informatice de codare, pentru a facilita comunicarea în anonimat perfect. Au realizat, însă, și un serviciu de e-mail criptat, inaccesibil guvernelor.

Julian Assange

Julian Assange

A urmat, poate în premieră la nivel mondial, generarea „banilor electronici”, viitoarea criptomonedă”, cu ajutorul cărora să se facă tranzacții în afara controlului statelor (a rețelei băncilor centrale).

Majoritatea membrilor Cypherpunks priveau statul drept inamic principa,  în lupta lor pentru intimitate. Mulți, dar nu toți, erau anarhiști de Dreapta, sau așa cum se spune în America, „libertarieni,” adică adepți ai capitalismului liber.

În anul 2002, Julian Assange a părăsit legendarul grup creativ, iar din 2003, s-a înscris la Universitatea din Melbourne, unde a studiat matematica și fizica. Ca student, rezultatele sale au fost amestecate dar, în general, mediocre.

S-a declarat dezamăgit atunci când a aflat că membrii departamentului de „matematici aplicate” din cadrul Universității, colaborau îndeaproape cu autoritățile americane din domeniul apărării, la dezvoltarea unui buldozer adaptat condițiior din deșert, cunoscut ca „Plugul Grizzly”.

Drept răspuns, și mai determinat ca oricând să-și realizeze viziunea unei noi societăți – una bazată pe libertatea individuală de a alege și pe principiul intimității, respectiv, pot alege să împărtășesc ceva cu oricine, nu cu toată lumea – Julian începe să contureze WikiLeaks.

Începuturile „WIKILEAKS” News Organisation

Pe la jumătatea anului 2006, Julian Assange începe să lucreze la platforma WikiLeaks sau „serviciul de intelligence” al oamenilor, așa cum l-a descris chiar el.

WikiLeaks avea la bază conceptul „MURUTUKKU” și era gândit ca o platformă de depunere care putea ascunde toate informațiile sensibile în spatele unor straturi suprapuse de date false. WikiLeaks adună/colectează în mod constant date false, din surse divrese, făcând imposibilă detectarea unei surse reale de informații.

În plus, din cauza amestecului de date false cu autentice, prezența celor din urmă poate fi negată la infinit în fața oricărei instanțe judecătorești. Astfel, „scurgerile” sunt nedetectabile, chiar și atunci când platforma este monitorizată. Administratorul sistemului poate separa datele autentice de cele false, transformându-le în materiale lizibile (ceea ce văd vizitatorii pe site-ul WikiLeaks).

Acesta a fost conceptul lui Assange, care încerca, practic, să țină ascunsă identitatea surselor de informații (de scurgeri). Poate la fel cum își păstra el însuși, cu grijă, identitatea în spatele pseudonimului Mendax, sau, poate, similar cu „The Family”, cea nevăzută, neauzită, și necunoscută. Tăinuirea pare să fie semnătura lui Julian, firul roșu care leagă momente importante din istoria lui personală.

Până la acest punct, nu era, încă, foarte clar dacă povestea lui Julian Assange este una despre răzvrătire împotriva măștilor sau un veritabil marș pentru Adevăr. Poate demascarea nu este tocmai esențială. Iar, identificarea lui cu un curent sau altul este, până la urmă, doar un exercițiu analitic, cumva, plăcut.

Consecințele acțiunilor sale, în schimb, și gândul că cineva luptă pentru adevăr sunt liniștitoare. Faptul că cineva este, cumva, de partea cealaltă a baricadei și face ce știe el mai bine pentru ca mai mulți dintre noi să fim conștienți de realitatea în care ne jucăm, îmi întărește sentimentul că nu sunt chiar singur. Iar, un alt motiv pentru care voi susține întotdeauna lupta pentru dreptate este că, atunci când cunoaștem, putem alege.

Vezi, tu?! Asta este revoltător. Nu mișmașurile, în sine, ci, faptul că atunci când liderii în care ne încredem, pe care-i votăm, ne ascund lucruri, sau intră încălțați în spațiul nostru privat, ne răpesc dreptul de a alege în cunoștință de cauză. Se „joacă”, cu liberul arbitru. Iar, atunci când una din părți pierde și cealaltă câștigă, pe termen lung, amândouă părțile pierd. De regulă, trădarea atrage după sine neîncredere, rebeliune și lipsă de direcție. Premisele potrivite pentru anarhie, nu crezi?

Privind de la distanță, poate am fi tentați să credem că pornirile anarhice ale lui Julian Assange au început odată cu prima lovitură de proporții a WikiLeaks, însă după cum am demonstrat mai sus, lucrurile s-au sedimentat în mintea sa în decursul câtorva decenii.

Nici anarhiile, nici democrațiile nu apar peste noapte. Niciun sistem solid și niciun personaj puternic nu se construiesc de azi pe mâine. Ba dimpotrivă, numește o figură importantă a istoriei și-ți voi povesti o întreagă desfășurare de forțe și un lung șir de încercări.           

„Julius Baer” sau prima lovitură de proporții

Prima scurgere de informații importantă a venit de la banca elvețiană Julius Baer. Fiind una dintre cele mai vechi și cele mai mari bănci elvețiene. Instituția administra aproximativ 400 de miliarde de dolari în numele unor persoane extrem de bogate care-și țineau ascunse averile aici.

Majoritatea clienților băncii, persoane fizice și juridice, erau din Rusia, Statele Unite, Elveția, Germania și Marea Britanie. Scurgerea de informații a venit din interiorul băncii, însă nici Assange nu cunoștea identitatea persoanei, nu la momentul respectiv.

În primă fază, cu ajutorul metadatelor fișierelor, echipa WikiLeaks a analizat informațiile ajunse pe platformă, pentru a se asigura că acestea sunt reale. Voluntarii organizației lucrau offline, și, la cererea lui Assange, pentru a comunica, foloseau doar telefoane criptate. Câteva zile mai târziu, sursa lor, un fost angajat al sucursalei din Cayman a băncii elvețiene, s-a oferit să le explice documentele lăsate pe platformă.

În cadrul unei întâlniri la Liege (Valonia), Belgia, sursa le-a arătat, vreme de o cafea, mecanismul sofisticat prin care Julius Baer „fenta” sistemele fiscale din întreaga lume.

Banca oferea, astfel, clienților săi, niște super-servicii de optimizare fiscală. Rețeta avea în vedere plimbarea banilor prin societăți offshore înmatriculate în diverse paradisuri fiscale, printre care și Insulele Cayman.

Assange și Rudolf Elmer (autorul scurgerii de la Julius Bär)

Assange și Rudolf Elmer (autorul scurgerii de la Julius Baer & Co Ltd.)

Când toate aceste informații au fost pubicate pe site-ul WikiLeaks, birourile băncii din Zürich au forfotat a panică.

Pentru diseminarea informațiilor publicate, WikiLeaks a colaborat cu giganți media precum The Guardian, The Times sau CBS News. Greu de crezut, dar la vremea aceea, platforma avea doar doi voluntari: pe Assange și prietenul său, Daniel Schmitt.

Șocați de publicarea acestor date, și în încercarea de a limita pe cât posibil răspândirea știrilor, bancherii elvețieni și-au trezit din somn avocații de pe două continente. Inițial, apărătorii lui Julius Baer Group au reușit să obțină un ordin judecătoresc prin care site-ul WikiLeaks a fost temporar restricționat. N-a durat însă mult, și restricția a fost ridicată, site-ul fiind din nou online.

Totuși, în urma evenimentului, Assange s-a decis să folosească cunoscuta metodă de „mirroring” (oglindire), adică să instaleze site-ul pe mai multe servere împrăștiate pe glob, astfel încât, WikiLeaks să rămână mereu accesibil, supusă astfel unor legislații diferite.

Scurgeri de informații pe bandă rulantă

După montarea noilor servere, traficul pe site a crescut brusc. Oglindirea dădea rezultate uimitoare. Datorită publicității masive în urma scandalului Julius Baer, organizația WikiLeaks avea parte de tot mai multe strecurări de informații, precum:

  • Manualul de instruire al jihadiștilor
  • Informații referitoare la conflictele interne din armata SUA
  • Lista completă a membrilor Parlamentului Britanic, cu tot cu adresele și numerele de telefon ale acestora
  • Date privind deversările de produse toxice de pe Coasta de Fildeș
  • Informații despre corupția din Kosovo
  • Date din interiorul băncii franceze BNP Pariba
  • Povestea complicității poliției kenyene la peste 400 de crime, sau echipele morții din Kenya
  • Informații despre un accident nuclear petrecut în Irak

Aduse la cunoștina plătitorilor de taxe din întreaga lume, toate aceste informații au generat schimbări, ca spre exemplu, arestarea vice-președintelui peruvian Alberto Quimper.

În urma celor publicate de WikiLeaks, s-a aflat că oficialul luase mită pentru a concesiona niște câmpuri petroliere (cazul PetroPeru). 

Arestarea lui Alberto Quimper

Arestarea lui Alberto Quimper

Exact cum punctam mai devreme – cunoscând, putem alege. Putem alege să punem presiune și să schimbăm situații și lideri corupți, care nu ne fac cinste.

Conform unei analize făcute de ziariștii de la The Guardian, site-ul WekiLeaks a avut mai multe știri în 3 ani, decât Washington Post în 30 de ani.

Abia în perioada 2007-2009, Julian Assange își câștiga faima cuvenită, însă costurile asociate erau foarte mari. Dezvăluirile WikiLeaks au avut implicații politice majore, situație în care Assange a devenit peste noapte ținta serviciilor secrete din întreaga lume.

Pe măsură ce site-ul organizației câștiga notorietate și credibilitate, toți doreau să afle primii și chiar să-și excercite influența asupra Wikileaks. Și totuși, în ciuda scandalurilor iscate deja, problemele lui Assange erau abia la început.

Crima Colaterală

În doar câteva ore, 12 milioane de oameni au văzut, pe YouTube, filmarea cu un elicopterul Apache al armatei americane care, a deschis focul asupra unui grup de civili în Bagdad. Doi dintre acești civili, erau angajații agenției de presă Reuters. Au fost uciși fără somație, sfârtecați de gloanțele de 30 de milimetri din dotarea bestiei cu elice.

Pe 3 aprilie 2010, în cadrul unei conferințe de presă ținută chiar în Statele Unite, WikiLeaks a lansat înregistrarea, generând un cutremur la nivelul administrației americane. Scurgerea a fost intitulată chiar de Assange în persoană „Crima Colaterală”

Alertate, autoritățile de la Washington au făcut în scurt timp și prima arestare în acest caz. Suspectul era militarul Bradley Edward Manning, în vârstă de 22 de ani. Avea antecedente de instabilitate mentală și lucra pe postul de analist de intelligence în cadrul armatei americane, la baza din Irak.

Bradley Edward Manning

Bradley Edward Manning (imediat după reținere)

Utilizând un CD inscripționat „Lady Gaga”, tânărul militar a reușit să descarce date clasificate de pe rețeaua informatică a forțelor militare americane. Așa au ajuns cei de la WikiLeaks în posesia tuturor celor 91000 de jurnale de război ale armatei SUA din Afganistan și Irak.

Assange relizase că Manning o să fie depistat, situație în care, în disperare de cauză, a încercat să-l ajute pe tânărul soldat, prea puțin priceput în ale hackingului, să-și acopere urmele în sistem.

Așa cum avea să recunoască chiar Assange, încercarea sa a eșuat, situație în care soldatul Manning a rămas pe cont propriu. Fără ezitare, tânărul recrut  i-a comunicat lui Assange că-și asumă întreaga responsabilitate, inclusiv pentru situația în care ar urma să fie arestat și condamnat datorită sustragerii respectivelor informații clasificate.

CABLOGRAMELE

Anul 2010 avea să fie poate cel mai prolific din istoria Wikileaks. După publicarea jurnalelor de război din Irak și Afganistan, au urmat, în noiembrie, cablogramele. Nu mai puțin de 3.326.538  de note de informare transmise în perioada 1966 – 2010, de la cele 274 de consulate și ambasade americane din întreaga lume, către Departamentul de Stat america, au ajuns publice într-o galerie pe site-ul Wikileaks.

Discutăm despre 50 de ani de relații diplomatice, activitățile de politică externă, prietenii și inamicii SUA, toate acestea ajunse la îndemâna oricărei persoane cu acces la internet.

În momentul în care s-a aflat că WikiLeaks a obținut cablogramele, apărând pe posturile naționale de televiziune, diferiți oficiali americani, începând cu Joe Biden, fostul vice-președinte al Americii (devenit lobbyist), susțineau că Assange trebuie tratat asemenea unui terorist.

Pentru a contracara această încercare de manipulare, The Guardian i-a propus lui Assange antamarea ad-hoc a unei coaliții media internaționale, care să legitimeze demersul WikiLeaks.

Am tot făcut paralele și am tot identificat asemănări între nuanțele anarhiei moderne și acțiunile lui Julian Assange. Însă, cel mai probabil, abia recunoașterea și nevoia de legitimizare a WikiLeaks l-au transformat dintr-un rebel cu cauză, în anarhist modern.

Este clar și dovedit că zonele autonome, și, în special anarhismul individual, n-au câștigat prea mult teren în fața statului. Ba dimpotrivă, tacticile folosite de anarhiști au generat mai multă publicitate decât succes în a construi și a promova noi valori sociale.

Viziunea unei noi societăți, indiferent de unde ar veni ea, va trebui să rezolve, înainte de toate, problema puterii și abia apoi, să identifice și să conecteze forțe sociale care să o implementeze. Până atunci, sistemele anarhice, oricât de moderne ar fi ele, nu vor rămâne decât un îndrumar, în cel mai bun caz, ori răzvrătiri disparate, fără sens, în cel mai rău caz.

JULIAN, ANARHIST DUPĂ MAMĂ, VIZIONAR DUPĂ TATĂ

E mai dificil să-l surprinzi, fiindcă este un personaj dinamic. Dar, merită efortul. Merită să sapi prin toate încercările și poveștile sale, merită să analizezi atent relația pe care a avut-o Julian cu mama sa, fiindcă în detaliile acestea stă, de fapt, esența a cine este el.

Christine, a dus o viață dezorganizată, de activistă efervescentă, împotriva Statelor Unite ale Americii, dar pro formației rock „Midnight Oil”.

Astfel, încă de mic, Julian a fost expus filosofiei anti-sistem, și obișnuit cu ideea că statul este inamicul libertăților fundamentale. Frica că fratele său cel mic, va ajunge în mâinile secteie The Family, spectator la neputința autorităților australiene de a stopa acest flagel, înzestrat cu o minte sclipitoare, copilul Julian și-a dezvolat capacități psihologice extraordinare de apărare, dar și de atac.

Un exemplu din copilărie

Amintindu-și un incident de pe când avea doar 4 ani, Assange a povestit că mama sa, Christine, împreună cu un prieten, descoperiseră probe potrivit cărora, Marea Britanie efectua teste nucleare secrete în Maralinga.

Oficial, programul nuclear din Maralinga se încheiase în anul 1963. Cei doi descoperiseră, însă, că acesta continua nestingherit, sub protecția serviciilor secrete britanice și australiene. Inițial, intenționaseră să dea informațiile unui ziarist din Adelaide, dar n-au mai apucat, pentru că Poliția l-a reținut pe prietenul Christinei, silindu-l, prin bătaie, să uite întreaga poveste.

Maralinga, poligon de teste nucleare

Maralinga, fostul poligon de teste nucleare

La rândul ei, Christine a fost avertizată că astfel de comportamente sunt caracteristice unei mame iresponsabile, riscând, astfel, ca Julian să ajungă în grija statului.

Devine, deci, clar, de ce încă de la primul computer, Julian și-a luat azimut subteranele puterii statale. Într-o sforțare de a-și susține mama, atacurile sale împotriva NASA și MilNet se aliniază perfect filosofiei de viață a familiei Assange.

Acuzat de agresiune sexuală

Imediat după ce pe site-ul WikiLeaks au fost publicate jurnalele de război din Afganistan ale forțelor militare americane, și după episodul Cablogramelor, Julian Assange a fost acuzat de procuratura suedeză de agresiune sexuală.

Petrecuse câteva zile în Suedia, în august 2010, vizită în urma căreia două tinere au depus plângere împotriva lui Assange. Fondatorul WikiLeaks a fost acuzat că le-ar fi abuzat sexual. Assange nu a negat c-ar fi întreținut relații sexuale cu acestea, dar a respins vehement acuzațiile de abuz sau viol.

În prima etapă, din lipsă de probe, suedezii au stopat investigațiile, însă la scurt timp, un alt procuror a decis redeschiderea dosarul, cerând extrădarea lui Asssange în Suedia. Drept consecință, aflat în Marea Britanie, pe 7 decembrie 2010, Assange a fost săltat de poliția londoneză, prezentan instanței de judecată, închis până pe 14 decembrie, iar ulterior plasat în arest la domiciliu în casa unui apropiat.

Simțind că justiția britanică vrea să se spele pe mâini, și să-l expedieze suedezilor, urmând ca de acolo să fie probabil extrădat în Statele Unite ale Americii, în iunie 2012, Assange decide să se refugieze, chiar în ziua judecării recursului său, în ambasada Republicii Ecuador din Londra. A solicitat pe loc azil politic, iar pe 19 iunie 2012, ministerul ecuadorian de externe anunța că cererea australianului este analizată de președinte.

În urma cererii sale, în august 2012, invocând legislația internațională, Ecuador i-a recunoscut lui Assange calitatea de refugiat politic, garantandu-i acestuia șederea permanentă în ambasada republicii sud-americane din Londra.

Julian Assange in Ambasada

Julian Assange în Ambasada Republicii Ecudor

Mișcare lui Assange a suprins pe toată lumea. Își făcuse din timp un „escape plan” iar varianta cu Ecuador a venit în urma unei analize. A apreciat că șansele să primească azil din partea Ecuadorului erau mai mari. Printe variantele sale s-a numărat și Islanda, dar a renunțat, afirmând că această țară nu era „suficient de departe” de influența Americii.

Foarte supărați din pricina evenimentului, autoritățile de la Londra au trimis o scrisoare Republicii Ecuador avertizând că vor lua cu asalt ambasada, în cazul în care Assange nu este predat poliței. Ecuadorienii au replicat că așa ceva „nu este potrivit unor națiuni civilizate” și n-au cedat presiunilor.

Aflat deja în interiorul ambasadei, Julian Assange face următoarea declarație în fața camerei de filmat documentaristei Laura Poitras, producătoarea filmului „RISK” difuzat de Netflix:

„Profilul meu n-a fost de interes până la acuzațiile de abuz sexual. Era într-adevăr de mare interes în cercurile de presă și-n cele ale serviciilor de informații, dar nu a stârnit cu adevărat curiozitatea publicului până acum, când am fost acuzat de hărțuire sexuală.”

FINALUL PRIMEI PĂRȚI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.